Îl citesc pe Andrei Bogdan Vulpescu. Uneori sunt de acord cu ceea ce scrie, alteori dezbat în minte, cu argumentele mele. Eu îl știu din presă, pe care a părăsit-o acum mai bine de un deceniu. L-am regăsit… psiholog. Mai puțin cunoscut de lume, dar recunoscut de breaslă. Am înregistrat interviul pe o terasă. În toiul discuției, s-a apropiat de masa noastră un om cu o vioară, o prezență care cântă pe la mesele localurilor din centru. „ˈTrăiască domnuˈ ˈsiholog!”, îl recunoaște cetățeanul, adăugând că și muzica sa e tot un fel de „ˈsihologie care alungă depresia”. Și, dacă un lăutar rătăcit de unul singur printre mese la care se poartă discuții de business îl recunoaște, înseamnă că Vulpescu a făcut câte ceva la viața lui. Marele său regret – că părinții săi nu au apucat să-l vadă om serios.

„Toate lucrurile importante din viața mea au început din întâmplări”

– Începutul poveștii tale în spațiul public se leagă de muzică. De fapt, de rap. Cum a apărut muzica în viața ta?
Cred că dintr-o întâmplare. De fapt, toate lucrurile importante din viața mea au început din întâmplări.

– Familia ta…
Nu avea nicio treabă cu muzica. Tata era geolog, mama era inginer chimist. Deci, nu aveau nicio treabă cu muzica. De altfel, nu știu să existe cineva printre rudele noastre care să fi avut vreo pasiune în legătură cu muzica. În general, în familia noastră toți aveau legătură cu științele exacte. Și erau niște reguli destul de clar trasate. Eu am fost oaia neagră. Întotdeauna! Dar mi-a plăcut. Când eram mic, mi-au plăcut două chestii: să ascult muzică și să citesc. Și citeam pe furiș, pentru că nu citeam ce voia mama, ci ceea ce voiam eu. Era o bibliotecă mare acasă, am avut ce să aleg. Îmi plăceau scrierile lui Dumas. Am înțeles devreme ce însemna crinul de pe umăr. Recunosc că astăzi uneori îl mai văd pe la niște domnițe și mă bușește râsul că îmi vine să le întreb dacă știu de unde vine acest simbol. Mi-a plăcut să scriu. Îmi plăcea să scriu, de mic.

– Scriai „versuri nu rime” – așa obișnuiești să spui.
Până atunci, mai devreme, în școală, îmi plăcea să scriu. Comentariile de la Limba Română le cam făceam singur – mie nu îmi plăcea să tocesc. Nu am știut niciodată să tocesc, m-a enervat mereu treaba asta. Din acest motiv nu am fost prieten cu sistemul românesc de învățământ care mă enervează cumplit și astăzi.

– Deci nu aveai note foarte mari…
Absolut deloc… învățam doar la ce voiam eu să învăț, la ce îmi plăcea mie. În rest, mă descurcam. Nu am avut pretenții de premii – nu, niciodată! Anii de școală și de liceu au culminat și cu cei zece ani de sport de performanță. Am făcut volei – și acolo erau turnee și cantonamente și…

– …Și prejudecăți. Cum că aceia care fac sport nu prea dau pe la școală…
Nu prea, pentru că noi eram la o ramură sportivă care nu era atât de năclăită de prejudecăți. Voleiul e văzut puțin altfel, baschetul la fel. Dar da, activitatea mea sportivă mai aducea absențe prin catalog. Dar, pe de altă parte, în viață îmi aducea tot felul de experiențe: săli pline, flirt cu fete de devreme, experiența de a vedea cum e să pierzi. Mie mi se pare extrem de important pentru un copil să învețe ce e „aia” înfrângere sau ce înseamnă eșec de la 9-10 ani. E un tool pe care îl duci bine cu tine în viață! La fel este important să poți să înțelegi ce înseamnă echipă, să poți să înțelegi că trebuie să îl ajuți pe cel de lângă tine, să interacționezi într-un anumit fel uneori fără să fii confortabil cu anumite lucruri…

– Perpsective pe care Învățământul nu le prea dezvoltă în România. La școală, între colegi, ești „ori tu, ori el”… prea puțin „tu și el”.
În niciun fel nu le susține. În schimb, la noi, când greșea unul eram pedepsiți toți. Practic sufeream toți. Am învățat tot felul de concepte care m-au ajutat pentru viața de azi. Și, în general, pentru viață – experiențe pe care, la școală, nu aveam cum să le aflu. Am învățat mult și de la părinții mei care călătoreau des. Cu Tata, fiind geolog el, mergeam foarte mult prin țară, pe munte, locuiam pe la tot felul de oameni, intram în contact cu tot felul de oameni cu felurite pregătiri, condiții… Vedeam tot felul de situații, ne împrieteneam cu mulți copii. Adică nu am stat în spatele blocului, în București – am călătorit foarte mult și m-am hrănit cu viață în diferite conjuncturi. Stilul acesta de viață s-a completat cu muzica. Era perioada de așa fel. Eu am un frate mai mare care asculta mult rock, dar nu numai. Cumva, datorită lui am descoperit muzica americană încă de prin anii ˈ83-ˈ84. Eu eram mic, aveam 7-8 ani, dar ascultam muzică la care alții nu aveau acces. Era o conjunctură dată de colegii lui – băieții cu ochii albaștri, unii dintre ei care primeau muzica direct pe casete din America – topurile săptămânale… Am avut acces la ele și am fost bucuros. Apoi, către anul 1989 am descoperit hip-hopul. La un moment dat, aveau bulgarii pe TV2 al lor niște topuri americane. Se numeau „hit video countdown” – țin minte asta. Acolo am văzut un clip cu Public Enemy. M-a mișcat ceva – m-am uitat și nu înțelegeam, pentru că nu mai ascultasem niciodată așa ceva. Era o muzică plină de vână, de nerv.

– Semăna cu felul tău de a fi.
Probabil că da. Apoi au apărut și la noi posturile de radio independente. Primul a fost Radio Nova 22 – erau trei băieți care făceau o emisiune de hip-hop. Pe vremea aceea, în anii ˈ92-ˈ93 era SF să faci o astfel de emisiune și să ai acces la niște artiști care nu aveau cum altfel să apară în România. A urmat primul show la Polivalentă cu rapperi francezi unde am fost și am văzut ce înseamnă acest fenomen. Atunci au fost foarte mulți oameni – cred că s-a întâmplat în 1994. Am afișele acasă, le-am păstrat.

„Nu am avut niciodată un plan de carieră”

– Dar planul tău de carieră care era?
Nu am avut niciun plan de carieră. Nu am avut niciodată un plan de carieră – nuanța asta e o treabă interesantă…

– Și părinții tăi erau cam disperați în această situație, nu?
Îți dai seama! Fiind crescut în comunism… normal că erau disperați pentru că ei știau un singur fel: trebuie să înveți, să faci o facultate și apoi să lucrezi undeva. Iar eu nu prea mă potriveam în schema aceasta. Eu am început liceul imediat după Revoluție, în 1991 – lucrurile încă nu se prea schimbaseră, era așa o… situație neclară. Am avut ceva de tras cu mama pe tema aceasta pentru că eu eram mai rebel și îmi plăcea să fac ce vreau.

– Cât de mult făceai ce voiai? Adică până unde mergea rebeliunea aceasta?
Eram all-in.

– Ai fost golan?
Depinde cum te uiți la asta. Adică ținând cont de faptul că am făcut sport până la 18 ani și că de la 17 m-am apucat și de muzică… Aș zice că „golănie”, dar în sensul frumos al lucrurilor. Nu cu hoții și lucruri rele. Golănia asta a sportivului care atrage priviri.

– De ce nu ai continuat cu sportul?
Am pretenția că nu am fost niciodată… tâmpit.

– Erai mediocru în sport?
Nu era vorba despre mediocritate. Dar nu puteam să continui performanța pentru că nu aveam talie pentru volei. 1.83 m… la vremea respectivă nu se introdusese jolly jockerul în teren. „Băiatul ăsta mai mic” s-a introdus cam la vreo 4-5 ani după ce m-am lăsat eu… În plus, nu am văzut o direcție în Sport. Sportul a fost foarte bun pentru autoeducație, ca disciplină – a completat educația de acasă.

– Dar în muzică?
Acolo lucrurile au evoluat încercând și făcând. Gândește-te că noi am apărut prima data în 14 aprilie 1994. În 14 aprilie 1994 exista doar Electrecord. Nici nu se gândea cineva să înregistreze ceva sau să facă vreun contract, vreun album – nu erau vremurile pentru asta. Practic, eram niște puști de 17 ani: „hai să vedem cum e!” În 1995 am fost la TVR prima dată, în 1997 am scos primul album. Când am fost la TVR, se uitau oamenii aceia cam ciudat la noi, nu prea înțelegeau de unde să ne ia… Țin minte că a fost fabulos să vedem un cameraman de la TVR care nu era de acord să întoarcă camera când filmează, la unghi de 90 de grade, pentru că era un concept prea modern… Te loveai de vechi. Culmea e că nici în zona de muzică nu am văzut neapărat o carieră. Așteptam altceva. Atunci, în muzică nu aveam competiție, făceam ce ne plăcea nouă. Ne-am și găsit în direcția aceasta: colegul meu asculta Depeche, eu veneam de prin zona de „metale”… Știam bine, nu eram doar „de cartier” și s-a legat o prietenie frumoasă între noi. Și acum ne mai vedem, deși au trecut mai mult de 25 de ani… El e medic veterinar.

– Oameni maturi, serioși…
Acum, ce să zic?! Eu am 45 jumate, el are 46 jumate așa că nu prea mai merg anumite lucruri…

– Mulți înainte! Dar primul job serios a fost cel în presă?
Da.

– Unde te-ai angajat… pe pile?
Nu aș spune că au fost neapărat „pile”. A fost un ajutor, dar a fost și o condiție.

– „Te descurci sau pleci acasă!”
Exact. Aceasta a fost singura condiție. Și, în cazul acesta știam rigurozitatea familiei și nu era negociabilă. Un văr de-al meu mi-a spus că mă prezintă în redacție, unde este nevoie de un om. Era vorba despre revista TV Satelit și despre TeleCablu. Mi-a spus „eu te duc acolo, dar dacă nu te descurci – aia e!” Mi-a spus că nu poate să facă mai mult și că totul depinde de ei, dacă vor să mă păstreze. Deci, hai să spunem că a fost o ușă deschisă, dar nu a fost o pilă. Nu m-a ținut cineva. Cumva, s-au întretăiat activitățile: eu, prin muzică, deja cunoșteam mulți artiști și mi-a fost ușor să iau reportofonul.

„Da, am fost ăla antisistem”

– Facultatea, la momentul firesc – acela de la finalul liceului… a existat ca opțiune?
Am mers la Educație Fizică și Sport. N-am terminat-o. Deja lucram în presă de ceva timp, îmi plăcea atât de mult încât nu mă interesa să mai termin facultatea. Munceam destul de mult. Deci, da, am fost ăla antisistem, dar nu din spirit de frondă, ci pentru că pur și simplu nu am crezut în acel sistem.

– Ți-ai făcut propriul sistem.
Da. Cam tot ce am făcut m-a îmbogățit cu Viață. Absolut tot! Mi-a plăcut mereu chestia asta: conectarea cu oamenii. Am învățat foarte mult de la oameni, în toate situațiile. În presă cred că am făcut peste o mie de interviuri, fapt care mă ajută în profesia de acum.

– Aveai o voce în presă, o imagine publică…
O imagine pe care nu mi-a dat-o nimeni. Mi-am construit-o eu.

– Da, o imagine pe care nu o mai ai. Un fel de vizibilitate care acum s-a schimbat…
Dar nu mi-e dor. Mi se pare o schimbare normală.

– Deci: erai în presă, făceai interviuri, practic te foloseai de instinctul tău de psiholog, de coach… Chiar, acum ce scrie pe cartea ta de vizită?
(N.r. Râde). Acum scrie „psiholog”, viitor psihoterapeut – că sunt și cu formarea în derulare. Cu supervizarea în derulare, de acum. Dar nu am gomozitatea asta a titulaturii. Sunt și consilier de dezvoltare personală, dar who cares?! Adică eu nu sunt genul acela care să-și arunce diplomele pe pereți.

– Încercam să-mi dau seama cum și când te-ai despărțit de presă.
Nu a fost ușor. A fost chiar urât…

– Cum ți-ai dat seama că-ți place altceva?
Nu mi-am dat seama… „S-a” numit Cristina Bazavan. Eu eram într-o perioadă ciudată, de tranziție. Nu prea mă mai vedeam în presă, deja începuse fenomentul clickbait. Se întâmpla acum vreo 12-13 ani. Anticipam că ceva nu e în regulă, că se va strica într-un mod atât de urât încât eu nu o să pot rezona cu el. Ceea ce s-a și întâmplat.

„Acum mie mi se pare că nu se mai face jurnalism cam pe nicăieri”

– „Se va strica” sau se va modifica, pur și simplu!
În standardul meu s-a stricat și rămân la părerea mea. Adică mie mi se pare că acum nu se mai face jurnalism cam pe nicăieri. Așa… în zona mainstream. Deci, nu regret că am plecat, dar a fost greu pentru că nu știam încotro să o iau. Am testat să văd toate cunoștințele mele, oamenii pe care i-am servit, ajutat… ce idei au.

– Erai în presă și te-ai oprit? Sau în timp ce erai în presă încercai să găsești alte variante?
Nu căutam „altceva”. Voiam ceva în aceeași zonă. Am apelat la destul de multe persoane.

– Și ce le scriai?
Îi întrebam pe cei pe care la rândul meu îi ajutasem cândva cu ceva, pur și simplu dacă știu „undeva”, „ceva”. Aveam nevoie. Era o nevoie cât se poate de reală. Chiar aveam nevoie. Chestia interesantă a fost că la un moment dat, fiind Facebook la îndemână, am început să scriu. Scriam gânduri, pur și simplu. Țin minte că primul text care a avut succes pe Facebook s-a numit „sunt cel mai mare dușman al meu”. Ascultam o piesă în căști și am auzit niște cuvinte cu „your worst enemy”. Am stat și m-am gândit și mi-am spus că dacă m-aș uita la mine puteam să spun că sunt cel mai mare dușman al meu.

– La momentul acela… Acum nu mai ești, nu?
La momentul acela. Acum nu – mi-am făcut follow-up și nu mai sunt. La vreo 6 ani distanță am făcut această revenire asupra analizei și răspunsul a fost diferit. Ăla eram atunci – fumam mult, beam, pierdeam nopți, aveam un stil de viață absolut dezordonat. Mă luptam cu tot felul de oameni, eram foarte încrâncenat. De fapt, eram încrâncenat cu mine. Am publicat acest text, pur și simplu, într-o postare pe Facebook. Am văzut câteva sute de like-uri. A fost un șoc, pentru că nu scrisesem niciodată ceva de genul acesta – o chestie mai despre mine. Mă întrebam de c ear da lumea sute de like-uri la o chestie care este despre mine.

– Dar era și despre ei, în mare măsură.
Probabil. Și după aceea, în următoarele două zile am mai scris încă două texte. Cred că în a treia sau în a para zi m-am trezit cu un mesaj de la Cristina Bazavan care m-a întrebat când am de gând să-mi fac blog. Eu nu înțelegeam ce presupune un blog. M-am văzut cu ea la o cafea și mi-a explicat cam ce se poate face. Noi ne cunoșteam tangențial, nu vorbiserăm prea mult până atunci. Chiar și după discuția cu ea, tot nu eram eu lămurit neapărat pentru că mă obișnuisem să fiu angajat. Nu prea întrezăream perspectivele ideii de freelancing în condițiile în care nimeni din familia mea nu era freelancer. Vărul meu a devenit freelancer, dar după mine. Deci nu era nimeni. Mă uitam în jurul meu, nu era nimeni freelancer. Eu fusesem independent, că avusesem povestea cu muzica – dar nu mi-am dat seama că e tot „cam așa”. Până la urmă mi-am făcut blogul vulpescu.eu și așa, ușor-ușor au început să meargă lucrurile.

– Ai început să scrii foarte ușor după ce, cu ani înainte, rămâneai în redacție după program, la TVSatelit, să înveți să folosești computerul… să nimerești ușor tastele…
A fost cumplit atunci. Eu nu aveam calculator acasă și stăteam peste program să învăț tastele, să învăț să scriu mai repede. Mă uitam pe net… mă documentam. Că nu stătea nimeni să mă învețe. Am stat multe ore… Pe vremuri, când eram în presă obișnuiam să mă uit la emisiuni, la talk-showuri, să disec emisiunile. Încercam să le analizez, să le înțeleg, să-mi dau seama ce urmăresc.

– Încercai să faci această analiză din punct de vedere jurnalistic sau psihologic – intuitiv, desigur?
Nu mă gândeam la psihologie, de niciun fel. Intuitiv… nu știu.

– Căutai știrea sau căutai să „vezi” omul?
Și-și. Căutam în primul rând să văd cum gândește moderatorul, de ce îi pune anumite întrebări invitatului. Și încercam să-mi fac o părere despre invitat, prin ce îmi spuneau „mie” răspunsurile lui. Era interesant.

– Dar când ai dat acel mesaj prietenilor…
N-a răspuns nimeni.

– Când a apărut blogul, îl puteai monetiza?
Mă crezi că niciodată nu m-am gândit în direcția aceasta? Din acest motiv nici nu am făcut vreo mișcare, pentru că mie nu-mi place să mă fac preș.

– Dar deveneai freelancer. Adică în mod… liber câștigai și niște bani de undeva, nu? Sau doar munceai?
La mine nu a mers așa. Am făcut și bani, dar nu a fost aceasta activitatea principală. Deci mai degrabă „nu” decât „da”. De ce?! Păi când întrebam surse de prin piață cum se face și aflam că trebuie să te duci pe la agenții, să te împrietenești cu oamenii… Am zis „Neah! Ăsta nu sunt eu, îmi pare rău! Nu fac asta, nu mă duc să bat la ușă să le spun cât de tare sunt eu”.

– Alt sistem…
Da. Am ales varianta falimentară și anume să aștept să vină ei la mine. Ceea ce s-a întâmplat, din când în când, pe parcursul anilor. Dar nu cu o constanță astfel încât să mă ajute să și trăiesc.

– Și din ce trăiai?
Făceam tot felul de mici chestii de comunicare pentru un bar, pentru câte un prieten – chestii din astea mărunte. Lucrurile acestea s-au schimbat când trecuseră deja trei-patru ani și aveam deja câteva sute de texte scrise. Sigur, acum când mă uit la ele – nu mai sunt de acord cu unele idei. Adică îmi dau seama cât de mult am evoluat de atunci până acum. Și treaba asta e o chestie foarte bună – nu am snobismul să mă cred un zeu care nu are dreptul să-și schimbe opinia, din contră. Sunt unele idei pe care le-am pus cam agresiv în temă la începutul drumului meu cu aceste texte. În contextul vieții mele de atunci au avut sens, în cel de azi – nu au.

– Ca să lămurim o situație pentru cititoare: „drumul spre inima unui bărbat” tot prin pantaloni trece? Acum ceva timp așa scriai pe blog că e realitatea.
Din nefericire pentru ele, da. E biologie. Deși, știi cum e?! Cred că depinde și de etapa de dezvoltare a bărbatului respectiv. Dar asta cred că este valabil și la femei.

– Revenim. Deci erai blogger. Cum ai ajuns psiholog?
M-am apucat să studiez relațiile. Atunci când am pornit blogul și am postat textele, acestea aveau legătură cu relațiile pentru că viața mea era puțin tulbure.

„De obicei, femeile pot să considere că ele pot fi prietene cu bărbații”

– Era tulbure pentru că divorțaseși?
Divorțasem, da.

– Calitate, statut sau întâmplare despre care acum postezi cu ușurință.
Absolut. Eu am o relație foarte bună cu fosta mea soție și am avut-o așa întotdeauna.

– Există prietenie după căsnicie?
Depinde cum definim prietenia.

– Există prietenie între un bărbat și o femeie?
(N.r.: Râde!). Uite, vezi, aici e foarte interesant pentru că ambele răspunsuri sunt valide. Adică și cei care spun că „nu” au dreptate, și cei care spun că „da” au dreptate. De obicei, femeile pot să considere că ele pot fi prietene cu bărbații. Studiile zic asta, nu eu. În schimb, pentru bărbați e puțin mai complicat pentru că ei nu prea înțeleg de ce trebuie să întrețină o relație cu o femeie fără beneficiu sexual. Deci, vezi, depinde din ce unghi privești. Dacă nu există o intenție ascunsă la vreunul dintre ei, da, de ce nu, poate exista prietenie. Dar, când apar atașamente, când simți că te potrivești cu celălalt, lucrurile vin natural și vă înțelegeți foarte bine – e o linie foarte fină până să spui „măi, dar dacă am încerca…”.

– Da, eu nu cred că există prietenie. Există admirație, colegialitate, prețuire, camaraderie dar nu cred în prietenia totală dintre un bărbat și o femeie. Mi se pare că nu ar fi cinstit nici față de partenerii fiecăruia…
Nu te contrazic. Am încercat și eu și nu mi-a mers.

– Eu nu știu să-i fi mers cuiva.
Nici mie nu mi-a mers. Revenind la studiul relațiilor, în primii doi ani citeam foarte multe cărți.

– Pentru că miza era să devii mai bun pe blog. Investeai timp…
Da. Eu întotdeauna am vrut să merg pe ideea de profesionalism. Îmi asum și greșelile și lipsa de informație de la un moment dat. Investeam foarte mult timp, nu puțin. Da, vedeam blogul ca un instrument pentru altceva. Nu îmi era clar atunci pentru ce. Lucrurile au început să devină clare atunci când o cititoare de la Sibiu m-a întrebat când o să reunesc textele într-o carte. A fost un moment absolut neașteptat – la asta chiar nu m-aș fi gândit. Deci, vezi?! Dacă stai și te uiți la viața mea, că eu m-am uitat…

– Are sens…
Are sens deși nu prea am văzut niciodată „pasul următor”. Pe acesta cu Psihologia, cu atât mai puțin. M-am întrebat de ce aș pune într-o carte texte apărute deja pe blog. Ea mi-a spus că nimeni nu stă să caute online textele și că ar fi mai simplu astfel. Până la urmă a apărut și conjunctura fericită de a ajunge în contact cu cei de la Bookzone într-o perioadă în care piața de carte nu era atât de explodată ca acum. Astăzi este foarte greu să reușești cu o carte. Chiar și pentru mine, fiind deja la a cincea. Competiția e mult mai mare, prețurile sunt mult mai mici. E totul dat peste cap. Eu am fost printre primii autori de la ei – doi plecaseră și eram doi nou-veniți. Am prins exact dezvoltarea acestui brand. Știu cum erau când erau trei persoane și știu ce înseamnă astăzi – câți or mai fi șaptezeci, probabil. Am văzut ce s-a întâmplat cu vânzările, cu marketingul. Nu e reclamă, că n-au nevoie de reclamă de la mine. Dar și cu ei a fost o conjunctură bună. Eram doi autori, dintre care eu la prima carte. S-a lipit repede un pachet de două cărți. E adevărat că celălalt autor, Alexandru Chermeleu, vindea mai bine decât mine. Acum el nu mai e atât de activ. Dar atunci, din punct de vedere al marketingului, m-a ajutat această asociere. De altfel, prima carte, „Bărbații inteligenți nu au nevoie de amante” cred că a depășit până astăzi 50.000 de exemplare.

– Acel „nu” de la „nu au” pe copertă fiind adăugat… Deci, iar ai lăsat să fie interpretabil.
Da, asta a fost ideea. E la latitudinea fiecăruia… (N.r. – râde).

– Sau „Nu, bărbaţii deştepţi au nevoie de amante”… E chestiune de topică?
Nu, cu asta nu sunt de acord. Și îți spun de ce nu am eu nevoie. Am observat că sunt oameni care ridică o sprânceană și se uită ciudat. Dar mi se pare…

– Un efort mult prea mare.
Asta e pe direct, da. Mi se pare că mi-aș complica viața total inutil. Eu, care sunt destul de comod de fel. Nu înțeleg de ce să fac chestia asta – pe cine mint?! Să stau să spun într-o parte o poveste și în cealaltă – alta… să am grijă să nu uit, să nu amestec… Mai ales că dacă punem față în față motivele pentru care bărbații aleg să înșele și femeile să înșele…

– De ce aleg bărbații să înșele?
Pentru variație. Acesta este principalul lor motiv.

– Și femeile? Pentru atenție?
Nu, nu pentru atenție înșală femeile. La bărbați, când este vorba de înșelat, nu există diferențe între bărbații cărora le merg relațiile și cei cărora nu le merg relațiile.

– Toți bărbații înșală?
Nu. Aici vorbim despre cei care aleg să înșele.

– Dar toți bărbații ar înșela?
Măi, eu cred că mai toți bărbații au înșelat, la un moment dat în viața lor. Însă eu cred că sunt bărbați care sunt chiar foarte bine cu ei și care nu fac asta. Acum… pe ce perioadă de timp – e greu de spus.

– Aici trebuie să definim și ce înseamnă înșelatul. Eu cred că înșelatul începe atunci când între tine și persoana respectivă se întâmplă ceva ce nu îi poți povesti lejer partenerului de viață. Atunci când nu poți povesti acasă cu lejeritate și bucurie ce se întâmplă cu cealaltă persoană, deja se formează un context vulnerabils.
E complicat. Eu am făcut chestia asta cu definiția în săli pline. Sunt de acord cu tine, dar sunt nuanțe și mai atipice. De exemplu, erau la masă patru femei, când aveam eu un eveniment. Și la capitolul înșelat streaptease-ul era ok pentru două, pentru alte două – nu, masajul erotic avea și el niște nuanțe, diferite de la caz la caz… videochat–ul… Mersul la prostituate – pentru unele era înșelat, pentru altele, nu. Pentru altele, o relație paralelă era mai gravă decât o altfel de aventură… Și tot așa. Definiția e atât de diferită de la un om la altul… Și la bărbați e la fel.

– Și atunci, ca să te potrivești în cuplu trebuie să cauți pe cineva cu definiții asemănătoare cu ale tale… Că altfel nu există aceleași repere… nu?
Da, un cuplu ar trebui să aibă repere cât mai apropiate.

– Revenim la tine. Investeai mult în cărțile despre relații. Ce a urmat?
Au urmat cursurile on-line. Îmi cumpăram foarte multe cursuri de la universități mari din străinătate. Am avut acces la cursul lui Laurie Santos de la Yale – „Science of Wellbeing”. Am mai făcut un curs la Berklee – „Science of Happiness”. Spre deosebire de un curs de coaching din România, cursul de la Berklee avea o mie de pagini de transcript, nu 40. Sunt cu totul alte structuri, mult mai aprofundate. Am făcut o mulțime de astfel de cursuri. Uite, sistemul lor îmi place foarte mult! Și, cu riscul de a părea snob, spun că îl prefer!

„Am ajuns la terapie cam la doi ani și jumătate după divorț”

– Când ai ales acest drum ca ocupație? Acum ești mai mult terapeut decât blogger.
Mult mai mult. Terapeuta mea m-a zdruncinat. Eu am ajuns la terapie cam la doi ani și jumătate după divorț. Avusesem o relație care m-a aruncat puțin de pe butuci.

– Deci ai mers la psiholog.
Da. Ceea ce este foarte bine și le recomand tuturor. Nu e nicio rușine. Eu am mers, am stat vreo șapte luni în terapie. Desigur, am lucrat și alte aspecte, nu doar relația aceea. Apoi am păstrat legătura cu terapeuta mea. Rezonam foarte bine. Ulterior am și scris o carte împreună. Ea, Gabriela Dumitriu, a devenit din terapeutul meu, mentorul meu.

– Și atunci ai oprit terapia…
Era oprită de mult timp. Blogul, în primele luni, a fost o terapie prin narare pentru mine. Ea observa ce scriu și discutam despre ton, nuanțe…

– Și tu nu aveai nicio problemă cu faptul că gândurile tale erau publice.
Nu. Eu am fost asumat cu asta, mereu. Și sunt în continuare la fel. Eu îmi asum și înjurăturile, doar că acum, spre deosebire de alte dăți când intram în polemici, acum blochez. Mi-am dat seama că e o pierdere uriașă de timp să încerci să combați un om care e cu motoarele turate într-o anumită direcție. Gabriela mi-a spus, după ce publicasem prima carte, ceva care m-a blocat. „Ție nu ți se pare că lipsește ceva?” – m-a întrebat ea. Nu-mi dădeam seama „ce”. Mi-a spus că-mi lipsește „cadrul”. Ea mi-a spus că trebuie să fac ceva cu tot ce strânsesem la nivel de pasiune și performanță în acest domeniu. Am început Facultatea de Psihologie, am făcut doi ani, am înghețat-o… La un moment dat, la insistențele ei să termin facultatea, mi-am dat seama că fac o greșeală dacă nu termin. Mai aveam un an… Am reluat facultatea. Știam deja destul de multe, mi se părea o formalitate. Pentru lucrarea de licență am făcut o cercetare despre starea de bine și i-am rugat pe cititori să mă ajute, să răspundă la niște întrebări. 2500 de oameni au răspuns în 7 ore. Nu am știut să gestionez aceste răspunsuri, am avut o problemă mare cu interpretarea datelor. Așa se face că am întârziat cu licența un an. Am fost foarte fericit când a ieșit. Și uite că în sfârșit am reușit să am și „cadrul”. Am regretul acesta – că părinții mei nu au apucat să vadă ce am făcut. Mama a murit acum șase ani, tata cu mulți ani în urmă – vreo 15. Cred că ar fi fost interesant să văd reacția mamei când am scos prima carte, a doua, a treia… Când am terminat facultatea…

– Să vadă și cum oamenii vin la tine și se raportează la ceea ce scrii pentru schimbările din viața lor. Poate că nici nu estimezi cu adevărat impactul… Site-ul tău poate fi accesat de oriunde… Cuvintele pot fi răstălmăcite de la kilomteri distanță.
Să știi că se poate întâmpla ca un client cu care lucrez să vadă un text și să considere că am scris despre el – ceea ce nu se întâmplă niciodată.

– Oamenii care vin la tine vin să-și repare relațiile? Vin pentru a se repara pe sine, pentru a evolua în carieră?
Eu nu consider că oamenii care vin la mine sunt defecți. Deși mulți dintre ei se văd pe sine ca fiind defecți. Aici e o zonă interesantă de abordare și lucru. Îmi place să consider că noi, psihologii, suntem acel cortex prefrontal pe care ei nu-l au. Pentru că, în general, oamenii vin pe supraviețuire și emoție, iar raționalul și găsirea de emoții nu prea funcționează. Deci trebuie să fiu extensia aceea de creier și să-l scot din dramă. Pentru că sunt mulți care funcționează în dramă. Noi îi tragem spre funcționalitatea aceasta sănătoasă care înseamnă rezolvarea de probleme. Trebuie să ai foarte multă răbdare.

– Pentru un terapeut, acum s-ar putea spune că tu ai cel mai bun marketing…
Da, dar nu a fost gândit. Am observat uneori și printre colegi, de-a lungul timpului că a părut că mie mi-au picat din cer astea. Dar eu am investit mii de ore în asta. Această cale a fost pregătită. Da, nu a fost premeditată, dar când mi-am dat seama că îmi place, am investit timp, atenție și bani în acest domeniu. 10 ani. Deci, se poate spune că am muncit 10 ani până azi. Bineînțeles că, la un moment dat, piesele din acest puzzle încep să se armonizeze. Dar asta nu se vede. Nici nu fac un titlu de glorie din chestia asta. Așa a fost viața mea.

– Oamenii care ajung la tine sunt cei care te citesc?
Nu întoteauna. La început dintre ei erau, da.

– Mai au reacția aceea „te știu de la televizor”?
Unii o mai au, alții spun că mă știu de pe blog, dar acum cel mai mult află despre mine din recomandări. Unii dintre ei încep să mă citească după ce le-am fost recomandat.

– Lucrezi în egală măsură cu femei și bărbați?
Nu există „egală măsură”.

– Apropo de cadru și de setarea limitelor. Nu au venit și cititoare dornice să te cunoască pe tine?
Nu. Nu le dau acces. Mă prind. S-a întâmplat și i-am și spus, din prima: „Flirtăm aici? Ăsta-i obiectivul!?” Și am întrerupt.

– Care sunt problemele cu care vin oamenii?
În general cu probleme care țin de funcționalitate de relații. Foarte mulți sunt în zona de victimizare – vină, rușine, „nu sunt destul de bun”și teamă de eșec. Ăsta-i careul de aur.

– De unde vin toate acestea?
Depinde. Cred că este o chestiune de parenting. Sunt niște chestiuni extrem de importante în sistesmul de parenting care dacă sunt viciate se numesc „neglijențe”.

– Pe de altă parte, generațiile vechi de părinți nu au făcut „parenting”.
Absolut. Și sunt de acord să nu punem totul pe cârca lor. Se și spune că în jur de 80 la sută dintre oamenii care au fost abuzați într-un fel sau altul nu dezvoltă tulburări de personalitate. Ei funcțioenază absolut normal, cu toate abuzurile alea pe care le-au trăit ei. Deci nu e cazul să dăm totul doar pe mediu. E comod să spui „traumele din copilărie”. Eu am lucrat cu o persoană traficată și era cea mai solară, mai cală și mai bucuroasă persoană pe care am văzut-o în viața mea. Dacă nici aia nu era traumă, nu știu care mai e! Obiectivul a fost de a face diferența între ce crede că a făcut și ce i s-a întâmplat. Și, în momentul când a făcut diferența asta, s-a terminat terapia.

– Faci oamenii mai fericiți?
Nu am un deziderat din asta. Nu. Îți viciezi munca dacă îți sterezi obiectibul ăsta. Ideea e să văd cum pot să le fiu alături oamenilor în obiectivul pe care îl au ei. Uneori obiectivul se modifică pe parcursul unui traseu. Ideea e să nu te îmbraci niciodată în haina de salvator, că atunci ai pierdut tot.

– Ești expert în relații?
Nu pot spune asta.

– Dar te pricepi. Te ajută și în viața ta?
Oh, da.

– Ești expert în relația ta?
Încerc. Nu consider că îmi ieste perfect. Nu știu. Iubita mea ar trebui să spună dacă mă descurc sau nu. Încerc să fie bine.

– Cum gestionează partenerul unui om ca tine faptul că scrii atât de mult despre relații ?
Bănuiesc că nu e ușor. Eu am făcut referire la partenera mea de viață, în multe texte. Nu mai e o noutate nici pentru oameni, nici pentru ea. Sunt convins că nu sunt ușor de suportat. Petru mulți par plictisitor. Poate și sunt… Pentru că sunt prins de ale mele și îmi place mult să stau să gândesc. Am un univers al meu, unde stau mult.

– Și ai și un copil.
Da, da !

– Care ce spune despre tata?
Sper că e fericită. Încerc ca interacțiunile pe care le avem să fie frumoase. Împlinește 16 ani anul acesta. O vârstă frumoasă. Mai discutăm și despre țigări, și despre un pahar de vin.

– Fumează ?
Ei, mai fumează, ca toți copiii. Ce, noi nu făceam așa?

– Eu nu. N-am fumat.
La 16 ani, nici eu. Dar la 18 – da.

– E mai frumoasă generația ei, e mai liberă ?
Nu cred că poate fi comparată. Cred că și noi am avut libertatea noastră. Eu sunt extrem de fericit că am putut fi contemporan cu atâția artiști care uite că acum se cam sting… E o nostalgie… Dar nu vreau să le anulez copiilor dreptul de a avea reperele lor. Ei sunt conectați la tot, noi n-aveam nici internet.

– Vorbiți dechis despre relații ?
Încerc să vorbesc cu ea deschis despre relații, atât cât acceptă. Că e fată…

– Te citește, totuși.
Nu sunt convins, nu cred.

– Dar i-ai spus și fiicei tale că „drumul spre inima unui bărbat trece prin pantaloni”?
Nu. Încerc să-i explic că e tânără și bine ar fi să fie mai blândă cu ea, în cazul în care se întâmplă să primească vreun refuz. Că i s-a întâmplat deja, dar îi spun să înțeleagă faptul că momentan sunt foarte emoționali ei… N-am ajuns încă acolo.

– Crezi că îți vei putea feri copilul de marile decepții?
Nici nu o să încerc. Singurul lucru pe care pot să-l fac este să stau de vorbă cu ea și să-i spun cum văd eu lucrurile și să-i fiu aproape în alegeri.

– Dacă n-ai fi fost omul de la începutul acestei căutări de sine, crezi că ai mai fi fost acum atât de suculent? Dacă ai fi trăit corect, fără să ai ce să repari…
Nu știu, nu m-am gândit. Dar eu atunci credeam că trăiesc corect.

– Care este cel mai plictisitor clișeu?
Că nu mai sunt bărbați liberi. Sau că nu mai sunt bărbați buni, liberi. Sau că nu mai sunt femei bune. Că toți bărbații buni sunt luați. De cine?!

– Femeile bune caută bărații buni și bărbații buni caută femeile bune. De ce nu se găsesc?
Pentru că este posibil ca în definițiile acestui „bun” să fie diferențe foarte mari. Foarte mulți oameni caută idealul, nu potrivitul. De aici ajung în suferințe mari.

– Unde caută oamenii dragostea acum?
E întrebarea pe care o aud de cel puțin patru ori pe săptămână. Nu știu să răspund. Mai ales în urma pandemiei, lumea pare să se ducă spre digitalizare.

– Deși e la modă să-ți închizi conturile de social media, paradoxal. Unde mai fac oamenii cunoștință?
Nu prea mai fac pentru că sunt speriați, sunt pe grabă, le e teamă să nu sufere.

– Unde ai cunoscut-o tu pe partenera ta?
În bar.

– Unde?
Într-un wine bar, la o zi de naștere. Eu eram într-o relație cu altcineva. Atunci am cunoscut-o adică ne-am zis numele. Întâmplarea a făcut ca relația mea să se încheie la scurt timp după și tot întâmplarea a făcut ca ea să-mi dea cerere de prietenie pe Facebook. Deci nici aici nu a fost o intenție, neapărat. Recunosc că mi-a plăcut când am văzut-o, dar asta nu este sub nicio formă o variantă de a o devaloriza pe partenera mea anterioară, cu care eram atunci. S-a nimerit… S-a întâmplat bine. Suntem împreună de vreo 9 ani.

– Crezi în documente? O vei cere în căsătorie?
Am discutat despre asta. Da. Nu am romantismul acesta atât de clișeistic. Părerea mea e că e deja cerută și a și zis „da” demult. Dar da, voi face și pasul oficial. Eu am gândul acesta și ea știe.

– Nu ești romantic.
Ba da, dar nu în stilul „ăla”.

– Care este cel mai frumos lucru în felul tău de a fi?
Îmi place să cred că sunt bun.

– Ca psiholog, ești scump? Într-o lume în care se face coaching pe mulți bani… Apropo, ce scriu că ești, acum?
Nu, chiar ieftin. Eu nu fac coaching. Nu aș vrea să fac vreodată coaching. Ce să scrii?! Sunt psiholog, o să fac psihoterapie după ce termin toate formalitățile, sunt autor, blogger. Om!