AcasăMarile ÎntâlniriMIHAI MĂNIUȚIU: „Teatrul este și va rămâne efemer”

MIHAI MĂNIUȚIU: „Teatrul este și va rămâne efemer”

Sunt la granița generației care îi cunoaște aproape în egală măsură și pe Mihai Măniuțiu, și pe Adrian Măniuțiu, și care are timp să spere că Filip, juniorul, cel de-al treilea Măniuțiu, va duce mai departe renumele familiei în domeniul pe care îl va alege la timpul potrivit. Să cunoști doi Măniuțiu”, singurii doi cu rezonanța acestui nume, este o bucurie. O bucurie pe care am descusut-o pe îndelete cu seniorul, cu Regizorul, Scriitorul, Managerul de Teatru, într-o după-amiază cu adiere răcoroasă pe terasa Naționalului bucureștean, la finalul unei zile de repetiții. Un interviu cu Mihai Măniuțiu oprește timpul în loc și devine o Mare Întâlnire.

 

– V-ați format în mediul cultural – ați copilărit într-o lojă de operă. Chiar spuneați, la un moment dat, că v-au trecut prin urechi încă de pe atunci zeci de spectacole. În acest context, exista vreo altă variantă de destin?
Mama a fost coristă. Tatăl meu lucra de noapte, de foarte multe ori, așa că mama trebuia să mă ia cu ea la Operă. Era nevoită pentru că nu avea cu cine să mă lase acasă. Părinții mei erau prea săraci ca să-și permită bone și îngrijitoare pentru copii, cum se obișnuiește azi.
– Tatăl ce profesie avea?
Tata fusese pilot de război. După război, a fost dat afară și multă vreme a fost muncitor necalificat. A fost dat afară pentru că a luptat împotriva marelui „prieten” sovietic. Mi-a spus de multe ori, sub o formă sau alta, că viața lui s-a terminat atunci. Avea 20 și ceva de ani. Totuși, din fericire nu i s-a terminat viața – mi-a dat viață mie, dar am avut un tată practic nefericit tot timpul pentru că nu a mai putut zbura. În cele din urmă, după ani și ani, a ajuns controlor de trafic aerian la aeroportul din Cluj și să spunem că s-a mai împăcat oarecum cu situația. Eu aveam atunci în jur de 16-18 ani.
– Copil unic?
Nu, am și un frate mai mic. Perioada despre care vă spuneam că am fost „îndopat” cu spectacole de opera începuse de pe când aveam 4-5 ani.
– „Tosca”, „Aida” și „Lakmé”…
Da, și alte titluri celebre despre care nu am amintiri așa clare. La 4-5 ani am urcat prima dată pe scenă. Atât mai țin minte – trebuia să intru, îmi ticăia inima să-mi sară din piept… Trebuia să intru pe un moment de tăcere al orchestrei și să strig cât pot eu de tare „Fugiți că vine ursul!” Atât mai țin minte. Apoi mă prelua mama, care era în cor și ei continuau să cânte. Nu îmi aduc aminte mai mult despre acel spectacol. Am făcut foarte multe turnee cu mama, și eu și fratele meu. Turneele erau vara. În perioada aceea, Opera circula foarte mult, mergea te-miri-unde, se cânta și pe scene improvizate în sate. Se dădeau reprezentații în diferite orașe care nu aveau, practic, Opere. Erau turnee-gigant, de câte o lună, o lună și jumătate. Și atunci trebuia, vrând-nevrând, să inhalez – că deja era vorba de inhalare – muzică de operă. Cumva, crescându-mă în atmosfera aceasta, mamei mele i-a intrat în cap că ar trebui să mă fac regizor de operă. Ei bine, a „greșit” un pic, pentru că nu sunt foarte talentat la muzică – a încercat, m-a dat la pian. Dar, iată că, până la urmă, cum vocea mamei încă îmi șoptea în ureche „regizor, regizor, regizor”, am dat la Regie de teatru și am intrat din prima. Altfel cred că aș fi renunțat, pentru că, de fapt eu voiam să scriu, nu să fac teatru. Dar această „șoaptă” insistentă a mamei − „îți va fi bine dacă te faci regizor” (de operă sau de teatru) − a lucrat probabil pe dinăuntrul meu. Am fost oarecum teleghidat.

 
Ați simțit tristețea tatălui din discuții în familie?
Nu neapărat. Am fost foarte iubit și de el, dar am simțit tot timpul că ceva nu e în regulă, deoarece de mic am fost exersat în dublu limbaj. Adică mi s-a spus de la 3-4 ani că ceea ce aud că se vorbește în casă nu trebuie să spun niciodată în afară. Eventual, trebuie să spun contrariul… Și tot așa. Deci, am fost exersat în dublu limbaj, știam exact în prima zi de școală că nimic din ceea ce aud de la tata și mama nu trebuie să repet în fața unor „necunoscuți”. Trebuia doar să spun că îmi doresc să devin pionier. Și am și devenit pionier. Am fost un copil cuminte – da, am devenit pionier.

 
 
Sunt destul de lipsit de răbdare cu ceilalți”
– În mintea Dvs., când au început să se creioneze poveștile?
Scriam. Scriam probabil și pe la 12-13 ani – niște prostioare. Tot mama, care a fost foarte importantă în formarea mea, a avut ideea să mă plătească pentru fiecare povestioară pe care o scriam. Și atunci, bineînțeles, îmboldit de faptul că aveam un „editor” care nu mă publica, dar mă plătea, am scris tot felul de nimicuri despre albinuțe, zmee și feți-frumoși, despre tot ce-mi dădea prin cap… Știu că mama a păstrat capodoperele mele infantile, dar după moartea ei nu le-am mai găsit. M-ar fi amuzat, probabil, să văd pe ce dădea mama banii. Dar, altfel, desigur, n-aș fi avut de ce să le păstrez.
– Vorba aceea, ați aruncat un roman după trei ani de lucru…
Da. Deci ciornele acelea de început… Totuși, m-ar fi amuzat să văd pe ce și-a dat mama banii, ca prim sponsor al meu…
– Dacă nu ar fi fost ideea aceasta pentru regie, dorită de familie, care ar fi fost planul de carieră, „de rezervă”?
Planul de rezervă era unul care sigur m-ar fi făcut nefericit – profesor de română și să încerc să scriu. Dar nu m-aș fi simțit bine, deoarece nu sunt un pedagog înnăscut, sunt destul de lipsit de răbdare cu ceilalți.
– În cazul fratelui Dvs., ce dorințe existau?
Fratele meu ar fi dorit, evident, să fie cântăreț de operă, și pe el l-a atins morbul, însă nici el nu excela în talente muzicale. Ei, nu-i nimic, e profesor universitar pe domeniul horticultură. Deși și-ar fi dorit foarte tare să fie solist de operă.

– Odată admis la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, am putea spune că ați fost într-un sistem absolut elitist, pentru că erați doi studenți la 40 de profesori. Dvs. și Alexandru Dabija. Cum era matematica aceasta a lucrurilor?
Da. Între lucrurile pe care le îngăduia sistemul era și acesta – facultățile vocaționale aveau puțini studenți pentru că toți trebuia să fie repartizați. Nu puteai să faci o facultate vocațională și să nu ți se asigure un loc de muncă, după aceea. Bineînțeles, apoi urmau constrângerile. Multiple. Și constrângeri existau și în facultate, dar față de alte facultăți, Regia de teatru la IATC era cu adevărat o facultate foarte liberă. Profesorul de regie de teatru a fost Cătălina Buzoianu. Îşi poate imagina oricine că nu a fost persecuţie în anii de studiu, ci dimpotrivă. Cătălina Buzoianu a fost un profesor-partener care ne-a ajutat constant pe mine şi pe Alexandru Dabija. De asemena, n-aș putea să zic vreo vorbă rea nici despre profesorul Gheorghe Vitanidis, care era şef de catedră peste anul mixt” de regie Teatru-Film. Atunci, în ‘78-’79, a fost un an experimental, mixt, după care regia de teatru s-a separat din nou de regia de film. Gheorghe Vitanidis s-a purtat cu noi absolut impecabil – cu mine, cu Dabija, şi ne-a susţinut, tot timpul. A fost supportive. Deci, profesorii – cu două-trei excepţii – erau ok şi cultivau creativitatea, spiritul liber, în limitele pe care, evident, trebuie să le reamintesc tinerilor de azi. Nu puteai călca strâmb ideologic, nu puteai să faci critica regimului decât în mod ascuns şi, în niciun caz critica ceauşismului – asta era exclus. Cine spune că a rezistat şi a făcut critica ceauşismului… tare aş vrea să văd înregistrat sau povestit ce” a făcut. Pentru că eu nu am văzut, în teatru, critici directe şi serioase la adresa ceauşismului. Era singurul lucru de care nu te prea puteai atinge. În general, referitor la societate, da, mai puteai călca pe de lături. Dar direct, nu. Oricum, una peste alta − pentru că de aici am pornit – facultatea a fost un spaţiu ultrarespirabil şi inspirator, în comparaţie cu şcoala de dinainte de anii studenţiei, şcoală care pe mine m-a plictisit profund şi nici nu cred că mi-a dat mare lucru, cu excepţia a doi-trei profesori.

 
 
 
Dacă au fost tipi fără pile, ăia am fost Dabija și cu mine”
– Pentru admitere, v-aţi pregătit cu cineva?
Da, am avut câteva întâlniri care au fost substanţiale cu Alexa Visarion, la care ţin foarte mult şi acum. Emoţii am avut, dar eram inconştient. Am intrat din prima, dar nu mi-am dat seama cu adevărat ce însemna acest lucru. Abia când am ajuns în faţa porţilor Institutului şi auzeam că sunt oameni care dau admiterea a cincea oară, a şasea oară, a şaptea oară am început să-mi dau seama de miză. De fapt, se cădea pe rupte. Eu m-am dus absolut inconştient şi am intrat de la prima încercare. Şi Dabija, colegul meu de an, a dat prima oară şi a fost admis. Zvonul, pe-atunci, era că la IATC
nu intră decât tipii cu pile”. Dacă au fost tipi fără pile, ăia am fost Dabija şi cu mine. Și în cursul anilor de studiu, nu am avut senzaţia că aveam colegi cu părinţi influenţi. Cu câteva excepţii, rare.

– De la acel nivel pe care îl atinseserăţi, care erau perspectivele, cum se vedea linia orizontului cultural?
Linia orizontului
era foarte sus pentru că încă se juca, de pildă, Nepotul lui Rameau” la Bulandra. M-am dus la toate spectacolele, la ultimele şase sau şapte spectacole – după aceea nu s-a mai jucat. Deci am văzut Esrig, Nepotul lui Rameau”, de şase-şapte ori, am văzut Elisabeta” lui Liviu Culei de multe ori. Şi multe alte spectacole la Bulandra, care era, de fapt, o extraordinară şcoală de actorie şi de regie. Cred că orizontul teatral era plasat destul de sus. După ce am terminat, au venit anii mai sumbri. Au început să se simtă efectele interzicerii lui Pintilie cu Revizorul”. Se întâmplase, deja, cât am fost student, însă nu era încă acut. Probabil că a fost un efect inerţial, aşa că în primii doi ani de formare în Institut am avut norocul să nu simţim asta şi să ne închipuim că va fi bine în continuare. N-a fost. Formele de cenzură internă ale teatrelor au devenit tot mai neplăcute, aşa-zisul Consiliu al Oamenilor Muncii acţiona de fapt ca un organism de cenzură foarte eficient, nu doar neplăcut. Cenzura în teatru s-a exercitat prin aceste comitete ale oamenilor muncii. Cenzura „colegilor”… Cine îşi face mari iluzii cu Rezistenţa… Eu nu mi-am făcut niciodată mari iluzii cu Rezistenţa interioară, cu noi suntem altfel, noi rezistăm”. Evident, exista un nucleu de câţiva nebuni” care gândeau altfel şi care încercau. Dar, trebuie să o spun cu maximă sinceritate: colegii exercitau cenzura, trebuia să te fereşti de ei… şi a fost din ce în ce mai neplăcut.

– De ce nu v-aţi îndrăgostit de Bucureşti?
Am fost repartizat la Cluj, sunt clujean, m-am născut la Cluj… Nu ştiu, probabil că era mult mai uşor să te duci acasă. Spre deosebire de anii de Institut, când nu am simţit mari privaţiuni… De fapt, nu am simţit nicio privaţiune materială – acum îmi dau seama că existau aceste privaţiuni, dar atunci nu am avut sentimentul că le trăiesc. Apoi am început să le simt tot mai tare, până spre ‘89, când privațiunile erau mari. În București am revenit după Revoluție, am stat destul de mult, cu intermitențe. Am lucrat un an la Bulandra, am lucrat la PRO TV și apoi în sectorul teatral al PRO TV, care se chema Smart. Am stat la București aproape 10 ani, cu intermitențe, și am făcut naveta la Cluj. Bucureștiul părea să promită imens în momentul acela. După 10 ani am fost dezamăgit de ritmul lent în care se schimbau lucrurile. M-am dezîncântat, pentru că fusesem dintre cei care am crezut că se va întâmpla ceva… exploziv. Și, după aprope 10 ani, am obosit. Dar da, teatralmente, Bucureștiul nu stătea rău.


 
– Când a venit Revoluția aveați cam 30 și…
…35 de ani.

– Atunci v-ați spus trebuie să uit tot ce am făcut și să o iau de la început”. De ce?
Da. Mi-am spus să uit tot și să redebutez. Nu să uit tot ce învățasem, ci să uit tot ce am făcut. Să redebutez pentru că unor vremuri în schimbare, în tranziție, trebuie să le răspunzi cu schimbare și tranziție. Am vrut, pur şi simplu, să fiu în acord cu timpul pe care îl trăiesc. Şi am simţit că nu pot continua cu spectacolele mai reuşite sau mai puţin reuşite pe care le făcusem până atunci, care sufereau de timiditate. Am hotărât să nu mai fiu timid şi asta a durat, desigur – mi-au trebuit câteva luni să-mi reîncarc bateriile şi să mă regândesc, atât cât am putut să mă regândesc. Parţial, cred că am reuşit să nu mă pierd în tranziţie, cum s-au pierdut atât de multe lucruri în România. Sper că nu m-am pierdut în tranziţie.

– Regizor la început timid, spuneţi Dvs…
… timid prin încercări, prin ceea ce făceam. Adică eram dispus să renunţ foarte repede dacă actorii nu marşau, eram dispus să schimb…

– …Era şi tinereţea o vulnerabilitate? Pentru că atunci când un regizor tânăr stă în faţa actorilor…
Nu, cred că era altceva. M-am gândit la lucrurile acestea, vă spun. Îi spun 
timiditate” pentru că, asta e, fiecare om se iubeşte pe sine şi atunci am folosit un termen simpatic. Cred că pur şi simplu vedeam zidul cum creşte în faţa mea, foarte aproape de mine şi nu mai vedeam nimic dincolo de el. Eram profund descurajat. În ultimii doi-trei ani înainte de Revoluţie îmi dădea târcoale o vagă formă de depresie şi nu îmi mai mergea mintea bine. Interior, de fapt, nu rezistam deloc bine, începusem să cedez. De aceea am avut nevoie de timpul acesta de recuperare şi să nu mai fiu timid.

– Părinţii Dvs., în special mama care şi-a dorit cel mai mult să deveniţi regizor, cât au apucat să vadă din succesul Dvs.?
Da, sigur. Au văzut cât au văzut… Mama oricum era încântată şi de ce a văzut înainte de ‘89 
pentru că se petrecea pe scena unde, într-un fel, crescusem, era foarte bucuroasă de tot ce făceam. Și tata, la fel.

– Dar v-au spus răspicat?
Da. Mama era o femeie foarte deschisă, vorbeam cu ea. Și cu tata, doar că tata spunea
Bătrâne, e treaba ta, dă-i înainte!” Tata nu ținea să analizeze sau să tocăm mărunt un spectacol. Mama îmi spunea ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut. Mama analiza, tata era lapidar și abrupt. De pildă, când am dat examenul la IATC, cu tata am venit. A urcat în mașină și a spus hai, mergem la București, vedem ce o să iasă”. Aviator!


 
– Apropo de disecatul nuanțelor în spectacole, ascultam la ce spun prietenii despre Dvs. și cred că Marina Constantinescu a spus, la un moment dat, că vă place să vorbiți cu prietenii-spectatori avizați despre anumite lucruri atunci când spectacolul este aproape gata, dar că nu vă place să-i primiți la repetiții.
La repetiții nu e bine să fie nimeni care nu face parte din procesul de lucru, pentru că în momentul când ai un observator, el intervine involuntar și tu începi să lucrezi în funcție de cel care observă. Nu cred că e bine, nu cred că e ceva sănătos pentru spectacol. Dacă cineva își dorește să participe la repetiții, el trebuie să fie implicat: că e regizor secund sau secundul secundului, că face cafea și spală pe jos, nu are importanță, însă trebuie să fie implicat − chiar dacă nu în procesul creativ. Doar să vină să observe, nu.

– De la ce spectacol n-ați mai fost timid?
De la primul pe care l-am făcut după ‘89. Pentru mine, a fost o schimbare radicală. O schimbare de ton, de viziune. De la primele spectacole, Afară în fața ușii” de Borchert la Bulandra, Richard III” de la Odeon, Lecția” lui Ionesco, la TNCluj. Erau spectacolele altcuiva”, eram altcineva. Adică, de fapt, eram în sfârșit eu.

 
 
Azi pun foarte mult accentul pe echipă”
 În spectacole, cei mai importanți pentru Dvs. sunt actorii. Mi se părea cumva… firesc să fie așa, dar ați spus, de-a lungul timpului că există destule spectacole care pun accentul pe orice, nu pe actori. De ce se întâmplă așa și cum vă raportați astăzi la actori? La fel de importanți au rămas?
Bineînțeles. Există regizori care vor să pună accentul, să zicem, pe scenografie… și pot să ignore în mare măsură calitatea jocului actoricesc. Fiecare are alegerile lui. În ce mă privește, eu pun accentul pe echipă. Cred că este foarte important să ai spaţiul care trebuie – deci să ai un scenograf în care ai încredere, să ai costumele care trebuie, muzica… Deci, echipa este extrem de importantă, şi e foarte bine dacă poţi să păstrezi aceeaşi echipă de la un spectacol la altul – chiar dacă pare cam egoist.
Da, poate părea egoist să constitui o echipă care, odată sudată, să fie mereu aceeași. Pare egoist, dar cred că este foarte productiv, deorece eviți în felul acesta timpii de adaptare şi de găsire a unui limbaj comun. În caz că, de fiecare dată, cu prilejul unui nou spectacol, schimbi complet echipa, de fiecare dată trebuie să acorzi un timp destul de lung vocabularului comun din interiorul echipei. Pe când, dacă echipa este aceeaşi, ai vocabularul și limbajul creativ curge de la sine. Evident, în cazul acesta intervine riscul repetiţiei şi al manierismului. Toate lucrurile lumii au două feţe – zice Radu Stanca în Oedip salvat”, spectacol pe care l-am făcut în Institut, primul spectacol pe care l-am semnat ca regizor. Așadar, aproape la fiecare întrebare de tipul acesta există două răspunsuri contrare: e bine să ai echipă, nu e bine să ai echipă… Dar eu cred că e bine să ai echipă.

– Teatrele de astăzi din România îşi permit să păstreze echipele regizorilor? Iată, aţi montat în Bucureşti la două teatre în ultima lună. Puteţi merge cu echipa Dvs.?
Da. Da, am aceeaşi echipă.

– Cum se ajunge în echipa Dvs.?
În echipa mea se ajunge foarte simplu: prin muncă.
Haideţi să vă dau cazuri concrete: de pildă, Adrian Damian cu care am făcut foarte multe spectacole. El era actor la Cluj, student-actor. Şi, împreună cu un alt student-actor, Tudor Lucanu – care acum este regizor angajat la TNCluj – mi-au rezolvat un lucru pe care nu ştiam cum să-l rezolv. Căutam soluţii cu scenograful. Ei au venit cu o invenţie, pur şi simplu. Ceva uluitor de simplu care mi-a rezolvat un moment important din spectacol. I-am urmărit din acel moment cu maximă atenție și i-am cooptat în echipă. Adrian Damian e un scenograf excelent, după cum și Tudor Lucanu e un scenograf și regizor extrem de talentat.

– Ce au rezolvat?
Într-un spectacol de la Teatrul Maghiar din Cluj,
Cântarea cântărilor aveam nevoie de clepsidre cu fluturi care se zbat. Cei doi au găsit un sistem de ceasuri vechi pe care l-au adaptat, ei ştiu ce fire au pus, cum au făcut. Totul absolut meşteşugăreşte, manual. Şi au rezolvat. Am fost uluit de simplitatea rezolvării şi am spus vă merge mintea la asta”. Ei deja se gândiseră că nu vor prospera ca actori, ci ca regizor şi scenograf. De atunci, treptat, Damian a intrat nu numai în atenţia mea. Am început să-l chem să lucrăm împreună şi a evoluat extrem de rapid în sensul că, pe lângă faptul că are idei formidabile, este un tehnician impecabil. De la o zi la alta poate să prezinte o mapă cu desene tehnice la milimetru pentru un decor. Lucru pe care, de obicei, o echipă îl face într-o săptămână. Deci rapiditate, eficienţă, hipertalent. Pe Luiza Enescu, alături de care lucrez costumele, în ultima vreme, el mi-a adus-o. Mi-a plăcut foarte tare modul cum lucrează, felul ei absolut înviorător de a fi – râde tot timpul şi e o gură de aer proaspăt când simţi că oboseşti.


– Şi la promovare de ce nu lucrați cu Adrian, fiul Dvs., expert în media?
A, nu.
Fiecare teatru are marketingul lui. Să-i lăsăm să-şi facă treaba. Deci aşa se intră în echipă. Am lucrat foarte mult cu Vava Ştefănescu şi probabil voi mai lucra şi am făcut foarte multe spectacole de regie coregrafică, coregrafie regizorală… Precum și cu Andrea Gavriliu.

– Dan C. Mihăilescu vă este prieten de multă vreme şi recunoştea public că a fost cel care v-a spus, la început, să vă lăsaţi de regie pentru că scriaţi foarte bine.
Mi-a scris o scrisoare, da, să mă las de regie, sau măcar să o las în planul doi. (N.r.: Râde!) Ceea ce tehnic ar fi fost imposibil, pentru că nu poţi să trăieşti din publicarea unei cărți o dat
ă la doi-trei-cinci ani. E totuși adevărat că atunci, pentru prima carte, în contextul în care apăreau puține cărți – Un zeu aproape muritor” a apărut în 1982  am câștigat echivalentul unui sfert de Dacie 1100. A fost singura plată serioasă pe care am luat-o în viața mea pentru scris. Nu mai țin minte suma, dar știu că am exclamat: Ah, e un sfert dintr-o Dacia 1100”. Enorm. Enorm pentru un debut.

– Cărțile de început au fost două despre actori și una despre regizor. Spuneați cândva că despre actori ați avut nevoie să stați mai mult asupra scrisului, ca să-i înțelegeți, în vreme ce pe regizor îl” cunoșteați.
Da, am vrut să înțeleg. Practic, sunt cărți scrise pentru mine.
Redescoperirea actorului”, și Act și mimare”, și Cercul de aur” care era despre Shakespeare și, într-un anume sens, despre interpretarea regizorală a lui Shakespeare.

– Shakespeare despre care spuneți că este genial pentru că nu i-a păsat ce scrie.
Da, cred că nu i-a păsat de posteritate. Nu i-a păsat dacă va rămâne sau nu ceva în urma lui. Dar nu din cauza aceasta e genial. Era genial, pur și simplu. A fost o voce – pentru mine – unică. Unică, inegalabilă voce ca scriitor și ca dramaturg. Aceste cărți despre actori le-am scris, cum ziceam, pentru mine, ca să încerc să înțeleg, să decodez mecanismele prin care lucrează această ființă ciudată și fabuloasă care este actorul”. Ce mă intriga cel mai tare și mă intrigă și acum este cum să fii talentat de la ora șapte la ora opt și jumătate. Sau de la șapte la zece seara. Ei, actorii, atunci își scriu” opera. Ei trebuie să fie talentați între șapte și zece. Ce mecanisme se declanșează pentru asta?! Scriitorul, dacă nu e inspirat, are privilegiul de a se ridica de la masa de scris, închide laptopul, se duce și se plimbă și se întoarce peste trei ore.

– Și așteaptă să facă febră… Așa cum spuneți că se întâmplă în cazul Dvs….
Da. Cum ziceam odinioară. În schimb, actorul e
condamnat” să fie talentat de la ora cutare la ora cutare. Cred că asta mă intriga cel mai tare. Și vedeam cum mecanismul se declanșează aproape de fiecare dată, la aproape toți actorii cu care lucram.


– Tot Dan C. Mihăilescu spunea că în spectacolele Dvs. disecați lumile și vă place să scormoniți adânc în sensuri și înțelesuri. Ce înseamnă un spectacol nou? În fața unui proiect nou, ce simțiți?
Nu știu exact cum se întâmplă, dar simt că
piesa asta știu să o fac”, piesa asta nu știu să o fac”. Există multe piese pe care le citesc și despre care spun nu știu să le fac”. E un fel de instinct care mă face să aleg. Se mai întâmplă și să am o idee. Să am o idee și să existe un unic fel de a face un spectacol. De exemplu, când am gândit Electra” am știut că trebuie să fie cu muzică maramureșeană. De aici până la întreg filmul din capul meu al spectacolului a durat. Dar în momentul când am avut ideea că se face pe muzică maramureșeană… Cunoșteam Maramureșul destul de bine și îi întrebasem pe cei de la grupul Iza, cu care mai lucrasem, dacă mai funcționează cât de cât legea vendetei. Și mi-au spus Da, cum să nu, păi acu’ doi ani ăla l-o omorât pe ăla pentru că bunicul…” În momentul acela mi-am spus că există ceva comun, în tema vendetei, între Grecia veche și Maramureș, și m-am decis să plasez acțiunea într-un mediu mixt, care e al mitului, dar e și cel maramureşean. Şi în momentul când s-a şi potrivit de minune muzica pe momentele pe care voiam să le fac… Sigur, a durat, a fost o construcţie. Dar ideea a fost cea care m-a inspirat şi m-a împins să finalizez proiectul. Acesta este un exemplu de cum funcţionez. De fiecare dată e altceva – la Lecţia” făcută la Sibiu am vrut să fac ceva despre Coreea, despre îndoctrinare. Piesa este o alegorie feroce despre spălarea pe creier şi îndoctrinarea forțată. Amplasat deci piesa într-o fantasmatică Coree de Nord, cu un Kim Jong-un care a fost jucat excelent de Constantin Chiriac. Aşa a funcţionat: din momentul în care am spus Coreea, totul s-a ordonat.
 
 
Perfecțiunea e fundamental imperfectă”
– Dar manuscrisul acela pe care l-aţi aruncat despre ce era?
Oh, nu trebuia să mă apuc de aşa ceva pentru că nu era „zona” mea. Manuscrisul pe care l-am aruncat era despre întâlnirea, în Italia, dintre Friedrich Nietzsche și Lou Andreas-Salomé. Un fel de roman de dragoste… Eram, structural, prea departe de ambii protagoniști. Povestea lor m-a atras. Trebuia să mă mulțumesc cu ce am citit despre ei, să rămân un cititor fascinat, și nu un scriitor care s-a pierdut într-un labirint care nu era al lui.

 Aţi muncit trei ani şi aţi aruncat manuscrisul…
Am aruncat manuscrisul pentru că nu era reuşit. Dar am lucrat trei ani cu intermitenţe. Am distrus manuscrisul pentru că mă distrugea el pe mine, era greşit − şi când greşeşti fundamental trebuie să distrugi manuscrisul.


 
 Consideraţi că aţi greşit în vreun spectacol?
Sigur că da. Cum să nu?! Sunt erori. În aproape toate spectacolele există mici erori, sunt lucruri care se văd sau nu se văd şi unde se putea face mai bine. Perfecţiune, după părerea mea, nu există. Perfecţiunea e fundamental imperfectă.

– Dar dacă ar fi să îmbrățişaţi un spectacol, să puneţi într-un album al amintirilor unul singur…
Nu aş face asta. Nu pot să fac asta. Teatrul apare şi dispare. Orice aş vrea să îmbrăţişez eu, nu se lasă îmbrățișat. Teatrul este scriere pe nisip. Vine valul şi o şterge. Că valul vine într-un an, cinci, zece sau douăzeci… nu contează, valul tot va veni și va șterge ce e de șters. Teatrul este şi va rămâne efemer. Nu pot să îmbrățişez nimic pentru că n-am ce îmbrăţişa. Eu nu am nostalgii. Trebuie să fii un tip nostalgic ca să ai un spectacol pe care să-l îmbrăţişezi. Nu sunt nostalgic. Deloc.

– Nu aveţi nostalgii, dar nici nu vă place să vă luaţi rămas bun de la oameni, de la locuri. Fugiţi mereu.
Oare fug?

– Aşa ştiam că recunoaşteţi.
Da? Acum… mai spun şi lucruri de care nu-mi aduc aminte.

– Spuneaţi că atunci când se termină lucrul pentru o producţie nu staţi foarte mult şi vă aruncaţi într-o altă provocare profesională pentru că nu ştiţi să vă desprindeţi de oameni, de lucruri, de locuri.
Da. Ce e sigur este că nu rămân. Asta este adevărat. Care este motivul real…

– Nici măcar în România nu rămâneţi. Jumătate de an trăiţi peste hotare.
Nu, doar trei luni. Sunt profesor la Irvine, în California. Atât – trei luni, ianuarie, februarie, martie. Sunt profesor de actorie.

– Studenţii de acolo sunt diferiţi de studenţii din România?
Foarte diferiţi, extrem de diferiţi. În primul rând sunt diferiţi prin faptul că sunt extrem de motivaţi. E pe viaţă şi pe moarte. Deci fiecare secundă este preţioasă, costă enorm. Costă zeci de mii de dolari pe an doar şcoala, nepunând la socoteală că trebuie să ai maşină, laptop, cazare şi altele… Unii, dacă nu provin din familii bogate, se îndatorează pentru zece ani. Trebuie neapărat să lucreze pentru că vor plăti la bancă ani și ani. Claire Trevor School of the Arts a Universității californiene Irvine este declarată top 10 în Statele Unite. Evident că i-am întrebat cum se calculează acest Top 10, care sunt criteriile. Au spus că după numărul studenţilor care trăiesc din meseria, arta pe care au studiat-o în Școală.

– Dar cum aţi ajuns să predaţi tocmai acolo?
Profesorul care m-a invitat a venit în România o dată la Festivalul Național de Teatru, o dată la Sibiu, cu spectacole de-ale lui. Managerul lui era fosta mea colaboratoare, Cipriana Petre, care plecase la studii cu soţul în Statele Unite, la Irvine. Ea, de fapt, a organizat aceste turnee cu Profesorul
 Robert Cohen. A venit şi la Cluj, mi-a văzut spectacolele şi la a doua, a treia venire s-a îndrăgostit de România şi de teatrul românesc. Nu numai de spectacolele mele, îi aprecia enorm pe Purcărete, pe Tompa. A văzut multe spectacole. Şi spunea că acesta este teatrul lui, că el aşa ar vrea să facă teatru, numai că-n America nu e chiar aşa. La a doua venire m-a întrebat dacă aş vrea şi sunt gata să-mi schimb viaţa şi i-am spus nu”. Nu sunt gata să-mi schimb viaţa şi nici nu vreau să-mi schimb viaţa”. Atunci mi-a spus despre ce ar fi vorba şi am spus ok, dar numai part-time”. Adică merg pentru un quarter”, un trimestru. Şi în felul acesta nu mi-am schimbat viaţa, stau doar trei luni în America şi predau. Aşa s-a întâmplat: un regizor și faimos profesor american, cu multe cărţi publicate, un poststanislavskian extraordinar, excelent cunoscător al teatrului european – în anii 80 îl adusese pe Jerzy Grotowski să predea pentru 3 ani la UC Irvine – pur și simplu m-a invitat să predau la Departamentul de teatru, pe care chiar el îl înființase acolo, cu zeci de ani în urmă. Sunt profesor la UC Irvine de mai bine de zece ani.


– Sunteţi un scriitor care rescrie mult. Spuneaţi că acest lucru înseamnă probabil că nu scrieţi mult de vreme ce tot rescrieţi…
Da, s
criu şi rescriu. Nu lucrez un roman aşezându-mă jos, scriind prima pagină şi, să zicem, peste 12 luni sau 24 de luni ajung la ultima pagină. Pot să scriu zece, douăzeci, patruzeci de pagini şi să mă opresc, să trec la altceva, să scriu altceva. Deci, lucrez cu intermitenţe. Lucrul la cel mai recent roman pe care l-am publicat la Humanitas s-a întins pe aproximtiv șase ani. A șaptea viață a lui Alexandru Royce”. Nu înseamnă însă că am lucrat 6 ani zi de zi sau săptămână de săptămână. Am revenit, am rescris, am revenit, am recombinat. A durat 6 ani până ce romanul a luat forma finală și mi-am zis da, acum cred că e gata”.

– Aveţi o relaţie specială şi cu nuanţele cuvintelor. Atunci când predaţi în limba engleză se pierde ceva din parfumul explicaţiei?
Se pierd trei sferturi.

– Adică sunteţi mai bun profesor în limba română?
Nu ştiu dacă sunt mai bun profesor în limba română, pentru că nu mai sunt profesor în limba română – sunt pensionat. Americanii nu pensionează. (N.r.: râde!) E greu să compari, însă vreau să spun că lucrând cu studenții americani – eu fac şi spectacole cu ei – mi s-a întâmplat ca ei să-mi spună uneori că nu contează cuvintele pe care le rostesc, deoarece ei înțeleg mai mult și mai profund când folosesc un limbaj corporal, gestual. Fireşte, vorbesc și în fraze inteligibile, dar în niciun caz cu nuanţele şi lejeritatea din limba română. De multe ori, cuvintele pot păcăli. În teatru, de multe ori, cuvintele ne încurcă.

– Cum se face că managerul Măniuţiu nu a avut niciun scandal, nicio decizie proastă de management, nicio cheltuială nejustificată? Sunteți Managerul Teatrului Național Cluj-Napoca.
Până acum, dar mai e timp. (N.r.: Râde!)

– Cine v-a învăţat să fiţi manager?
Experienţa. În primul rând, ca manager trebuie să ţii la colectivul unde eşti director şi trebuie să ai un scop. Scopul meu a fost simplu: să arăt cât de bună este trupa de actori dacă intră sub mâini regizorale competente. Aparent, nu mi-am propus mare lucru. Mi-am dorit să arăt cât de buni sunt actorii Naționalului clujean, atât individul, cât și ca trupă, şi am căutat şi caut în continuare regizorii care coagulează echipe şi care îi stimulează pe actori. Pe ultimul mandat am făcut şi un…

– Cel mai recent mandat!
Cel mai recent mandat şi ultimul.

– Ultimul?
Ultimul.

– Nu mai…
Nu, nu cred. Am avut o discuţie foarte deschisă cu toţi actorii şi i-am rugat să-mi spună care sunt regizorii pe care i-ar dori − în sensul că i-ar putea îmbogăţi profesional şi ar aduce un suflu nou în teatru. Şi efectiv respect lista” lor. Eu sunt cu trupa, ţin la actori, sper că ţin şi ei la mine şi atunci treburile merg. Mi-am format o echipă de marketing foarte bună, nu am niciun departament la care să spun că am mari probleme.

– De ce să plecaţi, atunci?
Nu plec, dar o să am o vârstă. O să am 72 de ani la capătul mandatului.

– Cine se uită la calendare?
Eu. (N.r.: Râde!)

– De ce?
O să văd… o să văd cum mă țin genunchii, dacă o să mai am putere…

– Dar există şi perspectiva ca cele trei luni pe an de America să devină jumătate de an sau de tot?
Nu. Nu, nu, nicidecum. Nu, cam în aceeaşi perioadă m-am gândit să renunţ şi acolo. Cred că există un moment când trebuie să ne gândim la retragere. Nu din tot. Asta e ce văd acum. Voi continua să scriu, dar nu cred că trebuie să fiu director pentru o eternitate şi nici profesor.

– Şi atunci se va monta Măniuţiu?
N-am scris teatru.

– Aţi avea timp…
Dacă aş scrie ceva ce aş considera valabil, nu doar scenarii sau adaptări, aş monta chiar eu, nu aş avea nicio problemă. Dar nu, piesă de teatru ca atare nu am scris.

– Vorbeam pentru viitor. Despre anii cu genunchii care vor scârţâi.
Da, nu ştiu. Poate că nu or să scârţâie. (N.r.: Râde!) Nu ştiu. Nu mai gândesc – poate că este şi efectul pandemiei – nu mai gândesc pe termen foarte lung. Dacă îndrăznesc să gândesc pentru jumătate de an sau un an – e bine. Dar să spun despre ce aş vrea să fac peste trei ani sau peste patru ani… nu ştiu. Pentru că cine s-ar fi gândit vreodată că o să vină acest hiatus care a fost pandemia, în forma în care a venit? Cine s-ar fi gândit că vine războiul din Ucraina?…


– Credeţi că apelurile telefonice vor rămâne aceleaşi şi după ce nu veţi mai fi director?
Ah, dar nu sunt foarte multe apeluri nici acum. Sunt liniştit – nici acum nu sunt foarte multe.

– Nu aveţi mulţi prieteni?
Am mulți prieteni. Dar un aspect nu are nimic cu celălalt. De pildă, în momentul acesta, după ce termin repetiţiile la Teatrul Naţional din Bucureşti nu am niciun proiect concret. Adică nu aş putea să vă spun cu exactitate ce spectacol voi face şi unde voi monta. În septembrie va fi premiera cu „Cei drepţi” de Albert Camus și după aceea voi vedea. Dar oricum îmi doresc să am o perioadă de timp în care să pot scrie pentru că am început un alt roman și încerc să-l termin.

– Ați lucrat în atâtea teatre importante… Cum se face că aveți ușile deschise peste tot? Cel puțin așa se vede… Nu v-ați atras antipatii…
Nu știu. Uși deschise…

– În sensul că sunteți un nume mare, cu greutate, dar mai mult decât atât sunteți bine primit în teatre – oamenii vă apreciază.
Sunt bine primit dacă sunt invitat, pentru că eu nu m-am autoinvitat niciodată. Eu nu propun proiecte directorilor decât la invitația lor expresă.

– Nu cred că există vreun teatru unde să se spună „ușa este închisă pentru Măniuțiu”.
Eu merg, dacă merg, doar acolo unde sunt invitat. Prin urmare, nu am de unde să știu ce ușă este închisă, pentru că nu mă autopropun. Nu dau telefon să spun „Măi, am un proiect, te-ar interesa?!” Atunci aș putea constata că ușa se va deschide cândva sau nu. Așa… ușa se deschide în momentul când sunt invitat. Dar nu sunt deloc în căutare de muncă. După septembrie-octombrie, cum tocmai v-am spus, aș vrea să mă concentrez asupra unui text la care lucrez, cu intermitențe, de nu-știu-când.

– Dar vă rog eu să nu-l mai aruncați, indiferent de ce scrieți!
Nu, nu, acesta sigur nu este de aruncat! Atunci a fost o eroare de concept.

– Sunteți premiat UNITER și nu numai, profesor, regizor, manager, personalitate… și bunic.
Da!

– Cum vă spune nepotul?
„Honey”.

Cum?
„Honey”, din engleză. (N.r.: Râde”) Honey – miere.

El vă topește?
Da, țin foarte mult la el, bineînțeles. Numai că nu sunt aici, la București, decât rareori. Așa că nu avem o relație constantă. Vorbim la telefon. La drept vorbind, el are o relație mult mai intensă cu telefonul lui, cu jocurile de pe telefon, decât cu mine. Aceștia sunt copiii de azi. Dar Filip e simpatic și mai lasă deoparte telefonul și pentru mine, și pentru soția mea.

Mihai Măniuţiu împreună cu soţia sa, Anca Măniuţiu, fiul Adrian şi nepotul Filip

– Adrian, fiul Dvs., este copilul care a crescut în teatru?
Nu, nu a crescut în teatru, dat fiind că soția mea s-a ocupat cel mai mult de el − așa că a crescut mai degrabă într-o bibliotecă. Nu știu cât de tare i-o fi plăcut. Să vă spun o poveste amuzantă: Adrian a jucat într-un spectacol, da, erau vreo patru copii, în „Omul cu mârțoaga”, la Teatrul Național din Cluj, în regia mea, și cred că am făcut o greșeală − nu l-am lăsat niciodată să rămână la aplauze. Venea soția și îl lua imediat ce termina rolul. De ce? Îmi era teamă să nu îl condiționez. Să nu devină dependent de aplauze. Observasem cum mulți copii de actori care au jucat pe scenă, au rămas vrăjiți, mesmerizați de momentul acesta al aplauzelor, și nu și-au mai dorit decât să devină oameni de teatru, fie că aveau talent, fie că nu aveau… Adrian îmi mai spune și acum, din când în când, pe un ton de reproș glumeț: „Nu m-ai lăsat să rămân la aplauze și eu voiam să rămân”. Vai, și dacă nu glumește­?… Asta e povestea… așa că da, Adrian a trecut prin teatru, chiar dacă nu a crescut în teatru.

– …Dar nu a rămas la aplauze.
Nu… Oricum, a văzut foarte multe spectacole.

– Pentru oamenii de cultură, fără doar și poate el este „fiul Dvs., fiul lui Măniuțiu”. Pentru oamenii din România tuturor, Dvs. Sunteți „tatăl lui, tatăl lui Adrian Măniuțiu”.
Da.

– Cum vă împărțiți etichetele?
Ah, nu avem nicio problemă, eu cel puțin nu am nicio problemă cu asta. Mă amuză. De pildă, mergeam odată cu el în Germania și la graniță se apropie grănicerul și zice: „Aaa, să trăiți, Domnul Măniuțiu!” Și îi întinde lui mâna, nici nu s-a uitat la mine. Bun – eu zâmbeam, și apucasem să-mi zic „Ia te uită, până și grănicerii mă cunosc!”. Ei bine, nu! Îl cunoșteau pe Adrian. De la televiziune.

– Adrian, până la urmă, și-a luat aplauzele din televiziune.
Și le-a luat, și le-a luat, da! Deci sper că acum totul e în regulă.

Mihai şi Adrian Măniuţiu

– Am văzut pe canalul lui de Youtube, un „interviu cu Tata”, însă cred că au fost emoțiile întâlnirii și filtrul „ecranului”. Care este întrebarea pe care v-a adresat-o… vreodată… cea mai importantă, cea mai profundă pe care ați primit-o de la copilul Dvs., indiferent în ce moment al vârstelor?
Oho, era un tip metafizic până pe la 9 ani. Mă puneau pe gânduri toate întrebările lui. Îmi pare rău că nu le-am notat. Întrebări despre Dumnezeu, despre moarte, despre el… Întreba complicat! Mă bloca! Despre moarte, despre mama lui. Da, îmi pare tare rău că nu am reținut acele întrebări. Țin foarte bine minte senzația că eram uluit și că nu găseam răspunsuri potrivite pentru un copil.
– Țineți minte intensitatea.
Da, țin minte intensitatea și că era extrem de serios. Scria pe-atunci și niște mici texte, niște „pilule” minunate. Zece-douăsprezece rânduri… Eu le ziceam „pilule” și îi spuneam „Continuă!”. Nu prea l-a interesat. Și, ceva mai târziu, s-a îndreptat cu toată viteza înspre alt domeniu, zona economică. A fost alegerea lui, nu l-am influențat cu nimic.

– Dar apropo de Dumnezeu, nu aveți nici Dvs. răspunsurile… Ați spus că sunteți „și catolic, și protestant și ortodox”
Adică… (N.r.: Râde!) și greco-catolic și… da, nu mai știu nici eu.

– Aveți o relație directă cu Dumnezeu.
Toți avem. Toți avem doar o relație directă. Toți! Nu există nimeni care să aibă o relație mediată cu Dumnezeu. Aceea nu e relație cu Dumnezeu… Nu numai eu am o relație nemijlocită, toți avem doar o relație nemijlocită. Când spui, bunăoară, „Doamne ferește!” și te străbate ca un fulger neliniștea să nu cumva să se întâmple ceva rău – asta este o relație directă cu Dumnezeu. E un fel de a te ruga. Când mulțumești pentru darul unei zile, în sinea ta – tot relație directă este.

– V-a răspuns la Marile Întrebări?
Eu îmi pun mie întrebări. Lui − nu mi-aș permite să-I pun întrebări.

– Soția Dvs. este o prezență foarte discretă și îmi imaginez că așa aveți intenția să rămână. Totuși, cum v-ați cunoscut?
Ne-am cunoscut pe băncile școlii. Eram în liceu.

Familia Măniuţiu, acum ceva timp

– Din liceu?
Da, da, da.

– Prima iubire?
În liceu… era foarte bună la matematică, fizică, eu eram foarte slab la aceste materii. Schimbam caietele și-mi făcea tezele. Așa am trecut. Ei, cum să n-o iei de nevastă?!

– Dar iată că povestea durează de atâția ani!
Păi a continuat să-mi facă tezele. (N.r.: Râde!)

Anca şi Adrian Măniuţiu

 
– Cum se face că mai rezistă marile iubiri în vremurile acestea?
Orice iubire se transformă într-o prietenie iubitoare sau într-o iubire prietenească. Pe măsură ce îmbătrânești, devii tot mai dependent de celălalt. E o osmoză continuă și ești dependent.

– Ați ști să fiți unul fără altul?
Nu. Nu ne simțim bine nicio secundă unul fără altul. De pildă, am pus condiția absolută să vină cu mine în America, altfel nu m-aș fi dus.

– De ce nu purtați verighetă?
(N.r.: Râde!) Mi-au furat-o! Și n-am mai vrut să-mi fac. Oricum, mă jena…

– Cum adică v-au furat-o?
Când am zugrăvit apartamentul, mi-a dispărut. Nu o purtam și era pusă pe un raft de bibliotecă și a dispărut. Când purtam verighetă, aveam uneori senzația că sunt un porumbel călător trimis undeva cu inel, să știe lumea că o să mă întorc acasă. Nu mi-au plăcut verighetele, nu-mi plac inelele. Sunt un retrograd: nu port inele, nu mă tatuez…

– Fumați mult… Dintotdeauna?
Soția mea îmi spune întruna că fumez prea mult. Da, fumez un pachet, un pachet și ceva pe zi – ceea ce e mult. Fumez de la 18 ani, dintotdeauna…

– Dintotdeauna și pentru totdeauna?
Ei, dacă aș putea să mă las… Vorba lui Mark Twain – „ăsta e cel mai ușor lucru: m-am lăsat pânî acum de sute de ori”. M-am lăsat, da, trei zile, șase zile, o dată șase luni. E ușor să te lași de fumat, dar e și mai ușor să te reapuci.

Cei trei domni Măniuţiu

– Nepotul Dvs. împlinește 10 ani. Primul deceniu din viața unui om! Lăsați aici, în acest colț de internet, un mesaj de la Honey pe care să-l citiți împreună peste încă 10 ani.
El e campion la „Moară”. Noi jucăm mult „Moară” și e campion. Nu știu cum face că ne bate de ne usucă. E un joc simplu, trebuie doar să vezi trei, patru, cinci mutări înainte, să ți le construiești. Ei bine, eu sunt un tip care cred că pot să mă duc cu mintea cinci mișcări înainte. Dar el e tot timpul în față cu trei mișcări. Dacă eu mă duc cu cinci, el e cu opt mișcări înainte. Deci mă bate și ne bate de ne usucă la „Moară”. Mesajul meu pentru el este: o să văd cum… o să încerc și o să exersez, iar peste zece ani o să fiu eu campionul la „Moară”!

 
 

Ultimele Articole