de Octavian Bădescu

O țară înseamnă până la urmă un teritoriu și oamenii care îl populează.

Iar obiectivul politicului trebuie să îl constituie administrarea eficientă a resurselor, a zonei așa-numită a “spațiilor comune”, în beneficiul locuitorilor prezenți și viitori ai respectivului teritoriu.

Mai concret – creșterea și maximizarea valorii teritoriului și a timpului locuitorilor săi.

Munca și natura sunt așa-numiți “factori primari de producție”, “capitalul” nefiind altceva decât muncă și natură, prezervate în timp.

România deține un capital natural superior multor țări ale lumii, iar la nivel uman nu putem – de asemenea – aprecia că am fi inferiori. Ne aflăm în primele țări ale Europei și ale lumii din perspectiva resurselor, însă – din nefericire – nu și din perspectiva rezultatelor.

Dacă raportăm PIB la suprafața teritoriului, România generează cca 1 Euro / mp, în timp ce Germania – semnificativ mai săracă în resurse naturale, mai ales dacă ne referim la cele decisive – generează cca 10 Euro / mp.

Acest defazaj are anumite cauze, poate genera anumite concluzii și cu siguranță poate fi în timp atenuat, cel puțin parțial, însă doar prin voință politică.

Orice resursă, prin definiție limitată, impune o preocupare persistentă pentru economisirea ei, pentru utilizarea eficientă a acesteia.

Implicit, în cazul “muncii” se poate face aprecierea că ridicarea la rang de obiectiv suprem a “creării de locuri de muncă” sau a “asigurării locurilor de muncă”, să fie una discutabilă.

Omul are nevoie de resurse pentru a trăi, le consumă din natură în stare brută sau le transformă prin intermediul muncii, însă aceasta nu înseamnă că “vinderea” timpului său în schimbul banilor prin care să își asigure cele necesare traiului, poate reprezenta un scop în sine, ci eventual doar un mijloc.

În privința timpului, putem prezuma că acel timp așa-zis “liber”, adică pe care să ți-l poți petrece așa cum dorești tu, nu ceilalți, poate reprezenta un obiectiv.

Se mai poate accentua importanța distincției între “muncă productivă”, care servește unor nevoi reale și cea care poate reprezenta doar “activitate”, consumatoare netă de resurse și necerută de piață, ci impusă – ca existența – de către decidenții politici, risipitoare de resurse naturale și umane și subvenționată de către cetățenii productivi.

Din păcate ne confruntăm cu o supradimensionare continuă a sistemului politic, sufocat de cca 15.000 de legi stufoase, uneori contradictorii și imposibil de aplicat. Un sistem sufocat de instituții resursofage.

Birocrația exagerată generează noi costuri și nu este consistentă cu obiectivul pe care ar trebui să îl aibă un partid politic – bunăstarea oamenilor. Taxarea pentru finanțarea acesteia devine gradual insuficientă și atunci conducerile politice apelează la “inflație”, generând prejudicii cetățenilor muncitori și economicoși și totodată o risipă generală de resurse.

De fapt, unii – cei care au primii și cel mai necostisitor acces la banii nou creați – extrag profituri majore din ele, ceea ce constituie și o nedreptate la adresa majoritățîi, nedreptate pe care orice partid politic ce administraza o țară ar trebui să își propună să nu o permită.

Deci și “munca” (ca formă de utilizare a resursei limitate numită ”timp”) este necesar – prin prisma necesității utilizării raționale a factorilor de producție – să fie eficientă, permițând nu doar “supraviețuire” în condiții optime, dar și inclusiv “capitalizare”, adică economisirea – care poate permite omului existența unui “timp liber”, la dispoziția sa, în viitor.

Implicit, inflația (expansiunea monetară) este un fenomen pe care o conducere politică preocupată de bunăstarea cetățenilor săi, nu trebuie să o permită, iar pentru aceasta un stat suplu reprezintă o precondiție.

Durata medie a vieții unui om este de cca 37,5 milioane de minute.

Cu contravaloarea unui minut muncit astăzi este necesar să poată fi achiziționată cel puțîn aceeași cantitate de bunuri și servicii și în viitor, inclusiv peste zeci de ani.

În egală măsură, trebuie avută în vedere și realitatea faptului că “minutule convertibile”, adică acel timp disponibil al cuiva, împreună cu cunoștințele și abilitățile personale aferente, care poate prezența interes pentru o altă persoană, este limitat. În cele mai multe cazuri, probabil că nimeni nu îți va cumpăra minutele de peste 2-3 ani, indiferent de natura contractului dintre părți. Cineva are nevoie de tine acum sau mâine sau peste o săptămâna, maxim o lună, pentru timpul tău de peste un an nimeni nu va plăti ceva.

Prin urmare, numai “proprietatea” poate genera independența financiară în absența “muncii necontenite”, prezumand că această proprietate prezintă o utilitate și pentru alți potențiali utilizatori.

Concluzionând, devine evident că o formațiune politică preocupată de bunăstarea cetățenilor săi va favoriza existența proprietății private ca precondiție a libertății și o va respecta și apăra, împreună cu toate atributele acesteia – posesiunea, utilizarea și dispoziția.

Proprietatea privată implică și “natura”, iar maximizarea eficienței utilizării acesteia presupune aceste 3 condițîi:

• moneda reală (neinflaționistă),

• proprietate privată și

• prețuri formate ca rezultat al unei piețe libere.

Creșterea masei monetare va favoriza consumismul, risipa în utilizarea resurselor naturale și umane, proprietatea “de stat” de asemenea, iar în lipsa competiției, a pieței libere, ca mecanism de formare a unor prețuri juste va avea același efect.

A 3-a concluzie care se desprinde de aici este aceea că un partid politic responsabil, care își propune maximizarea eficienței utilizării resurselor și a gradului de fericire a cetățenilor de pe respectivul teritoriu, trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru asigurarea unei piețe libere pe toate palierele, fără supra-reglementare și cartelizare, ambele favorizate de actuala formă a democrației și a sistemului financiar-bancar, ambele actualmente dezechilibrate.